Ne-locul internetului şi armonia conjugală

Claudia Dudaş |11 august 2007

Se spune despre dumnealui Socrate că atunci când avea chef de discuţii – şi probabil că avea destul de des, dacă este adevărat ce se spune despre soţia lui: că era rea şi cicălitoare – ieşea în agoră. Bătrâna agoră, golul din mijlocul plinului, posibilitatea tuturor posibilităţilor, locul unde bărbaţii, mai ales, puneau ţara la cale.

Mai aproapre de noi – cronologic măcar – ‘intelectualul’ Moromete, sub pretext că merge să îşi ascută secerile, ajungea în poiana lui Iocan unde mai erau vreo doi-trei tot cu treburi ‘fierăreşti’, citind ziarul şi dezbătând chestiuni politice sau de interes pentru comunitatea sătească. Iar după ce epuizau subiectul sau după o pretinsă ceartă între Moromete şi Cocoşilă plecau mulţumiţi şi informaţi la casele lor. Dar când Moromete intra în curtea casei lui, renunţa la masca publică: dacă feciorii nu-şi făceau competent treaba încredinţată erau căsăpiţi aşa, de îndemn la muncă.

Astăzi uşa şi-a pierdut rolul de barieră între interior şi exterior, între public şi privat. Omul (bărbatul în special) nu mai trebuie să meargă, să iasă din casă pentru a ajunge în piaţa (agora) cetăţii la consfătuire, dezbatere şi informare, ci poate să intre în primul rând în casă – şi aici vorbesc doar de casele care au computer conectat la internet –, iar apoi pe un forum virtual. Astfel că din interiorul cel mai interior al locuinţei se deschide poarta către un spaţiu care este, de fapt, un gol, un vid, întrucât internetul nu este o realitate exploatabilă senzorial. Chiar dacă putem atinge tastatura, mouse-ul etc, chiar dacă putem asculta muzică sau vedea filme, nu putem nici atinge, nici auzi, nici simţi în vreun fel internetul.

Nici persoanele cu care comunicăm nu ne sunt cu mult mai accesibile prin internet. Astfel acesta devine agora publică, ne-locul în care se poate întâmpla orice. Neaparţinând nimănui, aparţine tuturor. Intrarea în acest interior, înlăuntrul propriei case îngăduie o neaşteptată... ieşire spre exterior, spre un spaţiu public mai larg (nelimitat practic) decât cel real.

Această suprapunere a spaţiului public cu cel privat influenţează şi modifică relaţiile. În loc de întâlnirile publice faţă către faţă apar relaţiile cu interfaţă. Se inter-pune un mediator (care poate modifica mesajul) între interlocutori, care, deşi facilitează comunicarea, îi diminuează autenticitatea şi complexitatea. E, cu o expresie populară, şi mumă şi ciumă pentru legăturile interumane.

Dincolo de faptul că există posibilitatea creării unei identităţi false, comunicarea pe internet nu mai ‘necesită’ nici măcar obişnuita mască adoptată implicit şi instinctiv la ieşirea în spaţiul public: poţi să te cerţi cu soţia în timp ce răspunzi amabil pe messenger unei cunoştinţe. Sau, cu toate că în spaţiul virtual în discuţii aprinse cu un necunoscut poţi să nesocoteşti orice etichetă de vârstă ori autoritate, când îl întâlneşti în lumea reală, faci, măcar în primă fază, un pas înapoi. În întâlnirea faţă către faţă apare o stângăcie care era protejată de medierea computerului. Poţi ascunde mult în comunicarea pe internet.

Dar chiar dacă nu-ţi propui să (te) ascunzi, nu te poţi arăta întreg, deoarece şi prin trup sufletul răzbate cu dificultate şi doar hermeneutic ajunge la celălalt. Şi dacă mai apare încă un intermediar, cum să ajungă sufletul celuilalt prin computer la mine? Cum să mai zăresc prin golul pupilelor privirea care mă priveşte? Şi gesturile involuntare ale sufletului care se manifestă în trup cum să le pot sesiza prin monitor? Suntem reduşi la o aparenţă şi mai săracă în semnificaţii decât aparenţa propriei apariţii.

Dar relaţiile afectate în primul rând şi, probabil, în cea mai mare măsură sunt cele cu familia. Cum legăturile sociale cu exteriorul sunt administrate, în familia tradiţională, de către soţ, cel care va sta mai mult la computer va fi, prin deducţie, el. Dacă Socrate când părăsea agora sau Moromete poiana lui Iocan intrau pe uliţa ce ducea spre casă, totul devenea din ce în ce mai familiar, se îndepărtau de public şi se apropiau treptat de intimitatea familiei, se regăseau cu soţiile lor oricât de pisăloage sau iubitoare, azi interiorul este ambiguu, din cauză că internetul e oarecum o uşă plasată cu totul neaşteptat.

Această deschidere poate exista, bineînţeles doar în potenţă sau poate fi ignorată, dar este percepută de către familie şi în special de către femei ca un potenţial pericol: ‘computerul’ necesită atenţie, timp, care este luat din timpul petrecut cu familia, cu toate că se presupune că, facilitând relaţiile exterioare, orele petrecute în ‘exterior’ ar trebui să fie mai reduse ca număr. Dimpotrivă, se întâmplă tocmai contrariul: având internet acasă, familia sau unii membrii ai familiei tind să stea din ce în ce mai mult în faţa computerului. Dintr-o eroare care se petrece nu ştiu unde, probabil că e vorba de o deficienţă majoră în comunicare, se ajunge chiar la divorţuri.

Platon voia să se elibereze de temniţa trupului care înlănţuie sufletul. Se pare că internetul este o astfel de eliberare, o deschidere spre un alt nivel de realitate, o realitate din ce în ce mai inteligibilă, dar care riscă să o ignore şi să o uite pe cea sensibilă (trupul). Şi ar fi păcat de atâta frumuseţe tangibilă/materială, întrucât am aflat, mai ales de la creştinism încoace, că lumea materială nu este chiar atât de rea şi că îşi are locul ei în economia lucrurilor.

Tărăboi în geometrie

Bianca Dreava |11 august 2007

Evoluţia în involuţie a bunului simţ

Rodica Revenţa |11 august 2007

Sună cunoscut?

Tabita Dudaş |11 august 2007

Dincolo de conflictul generaţiilor

Beniamin Hord |11 august 2007

“Dar vine ceasul şi acum a şi venit, când închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în Duh şi în adevăr, fiindcă astfel de închinători doreşte Tatăl...”

Pe la mijlocul secolului al XVIII-lea trăia în lumea de atunci un veritabil tâlhar care, printre alte fapte condamnabile, se ocupa şi de comerţul cu sclavi negri, pe care îi ducea din Africa peste Atlantic, în America. O mare parte a vieţii şi-a petrecut-o pe vase în ale căror cale răsunau cântece de jale ale sclavilor.

Însă chiar şi în aceste condiţii Dumnezeu a avut puterea să-l schimbe. Fiind cercetat, a devenit creştin şi chiar un predicator şi pastor cunoscut. A rămas în conştiinţa creştinilor peste veacuri mai ales printr-un cântec, care îmbogăţeşte şi azi închinarea adunărilor creştine. Numele tâlharului salvat era John Newton, iar cântecul este Măreţul har. Prin mesajul său impresionant şi melodia inspirată din durerea acelor sclavi, cântecul cercetează şi astăzi oameni de toate vârstele şi din toate mediile sociale.

Dar nu toate cântecele din repertoriul creştin sunt acceptate sau iubite deopotrivă de generaţia tânără şi de cea mai în vârstă. Dimpotrivă, adesea muzica cu caracter creştin este un motiv de diviziune între generaţii.

Care sunt motivele acestei tendinţe? De ce din cauza muzicii adesea se neglijează porunca iubirii aproapelui dată de Isus? Conflicte, uneori mocnite alteori deschise, apar adesea între generaţia de vârstă respectabilă, “batrânii bisericii”, şi generaţia tânară, “tinerii bisericii”. Tinerii se zbat să impună “noul” în închinarea muzicală. “Bătrânii bisericii” se agaţă cu toată puterea de modelul tradiţional.

Ca în orice conflict, cele două părţi îşi apară punctele de vedere şi îşi susţin părerile cu diverse argumente. Tinerii atacă în mod consecvent, ceea ce ei numesc lipsa de ritm a vechilor cântece iubite de bătrâni. Pe de altă parte, seniorii critică repetarea în exces a anumitor refrenuri. (Un exemplu din această categorie poate fi refrenul următor, care este repetat de cele mai multe ori până la epuizare:

O inimă în care răutatea să nu stea

O inimă în care să domneşti Tu, aş vrea

O inimă deschisă pentru Tine, Domnul meu,

Să înalţe osanale,

Către Tine cel mai mare Dumnezeu!)

Un argument al generaţiei seniorilor este că anumite cântece contemporane neglijează importanţa mesajului în favoarea efectului melodiei asupra audienţei. De cealaltă parte, tinerii susţin că anumite cântece, intrate deja în tradiţie, conţin un mesaj frumos şi sincer, dar oarecum exagerat, un exemplu clasic fiind cântecul Doar o colibă.

O altă divergenţă semnificativă se regăseşte la nivelul limbajului folosit în cântări. Tinerii preferă o exprimare mai contemporană în închinare, pentru a le face cât mai clare şi potrivite pentru cei din generaţia lor. Bătrânii doresc, dimpotrivă, să păstreze un limbaj mai pios, mai sobru, cu arhaisme şi uneori împrumutat din folclor.

Este cunoscut şi faptul că majoritatea cântărilor noi sunt traduse din limba engleză. Acest lucru aduce cu sine dezavantajul pierderii frumuseţii anumitor cuvinte şi expresii din limba de origine.

Care este în cele din urmă cheia şi care este miza acestui conflict? Este oare vorba de o simplă ciocnire a gusturilor muzicale? Sau poate conflictul e doar între puterea obişnuinţei şi refuzul monotoniei? Este o luptă pentru demonstrarea talentelor? Sau este vorba de un conflict izvorât din dorinţa firii noastre pământeşti? De la caz la caz, răspunsul este probabil câte puţin din toate acestea.

Totuşi, de ce ambele generaţii acceptă un cântec precum Măreţul Har şi îl cântă cu mare plăcere de fiecare dată? Imnuri precum Ce mare eşti, Isus, viaţa noastră şi altele, sunt mereu excepţii de la regula conflictului. Asta mă face să cred că soluţia acestui conflict nu va fi niciodată ori-ori.

Vă scrie un tânăr care necontenit dorea o schimbare în închinarea bisericii. Dar Dumnezeu m-a făcut să înţeleg că nu neapărat şi nu doar închinarea bisericii necesită o schimbare, ci şi felul meu de a privi lucrurile trebuie să se schimbe. Astfel am învăţat să accept anumite principii şi argumente diferite de ale mele! Ştim că Isus ne porunceşte să ne iubim unii pe alţii precum ne-a iubit El. De asemenea, înţeleptul rege Solomon spune că acela care iubeşte certurile iubeşte păcatul.

Şi totuşi... Nu vom putea să cântăm întotdeauna doar cântece din categoria Măreţul har. Dumnezeu ne cheamă la acceptarea diferenţelor. Să luăm în calcul faptul că între poporul german, care apreciază cântecul moderat, şi popoarele de culoare care se exprimă prin dans, există diferenţe enorme. Totuşi, Dumnezeu are în familia Sa oameni din amândouă culturile, în ciuda acestor diferenţe radicale. Dar iată că între noi, care cu toţii facem parte din aceleaşi biserici locale, predomină impunerea propriilor modele de închinare, chiar ştiind că Dumnezeu acceptă închinarea tuturor atunci când este făcută în duh şi în adevăr.

Vom putea vreodată să ne acceptăm în dragoste şi astfel să dăm dovada de “adevăraţi închinători”? O schimbare radicală trebuie sa înceapă cu fiecare.

Internetul: binecuvântare sau blestem?

Daniel Chiriguţ |11 august 2007

De ceva vreme, mă tot frământă acestă întrebare, este internetul o binecuvantare sau un blestem? Am pornit în căutarea răspunsului, punându-mi cateva întrebări ajutătoare.

Internetul este o lume virtuală sau una reală?

Pe seama acestei întrebări, simplă doar în aparenţă, s-au creat multe polemici, care inevitabil au dus la împărţirea părerilor în cel puţin două tabere. Unii, mai conservatori, susţin ideea că internetul este doar o lume virtuală care nu are de-a face cu lumea noastră. Alţii însă susţin că nu există nimic nereal în legătură cu internetul.

Susţinătorii teoriei că internetul este doar o “lume virtuală” se bazează pe argumentul că internetul nu este ceva palpabil. Ei afirma că cei care interacţionează în această lume, în majoritatea cazurilor nu-şi declară indentitatea reală, folosindu-se de nikname-uri sau profile false. O altă chestiune ridicată de ei ar fi cea a scrisorilor “impersonale”, prin e-mail. Astăzi nu se mai scriu scrisori de mână, scrise necaligrafic, emanând parfumul inconfundabil al sudorii de a le scrie. Bunicii noştri încă îşi păstrează toate scrisorile într-o cutie veche de lemn, cu care se laudă şi astăzi. Acum mulţi şi-au creat o lume a lor, crezând că au o grămadă de prieteni virtuali, dar în realitate sunt nişte singuratici.

De cealaltă parte a baricadei sunt cei care într-un fel sau altul au de-a face cu realitatea ascunsă a internetului. Ei afirmă că internetul este de fapt o lume reală, dar într-un spaţiu virtual, bazându-se pe câteva chestiuni fundamentale ca: rapiditatea, uşurinţa, costul redus cu care informaţia circulă şi mai ales paleta laragă a oamenilor care au acces la informaţie. Un alt adevăr ar fi cel al spaţiului relativ nelimitat şi al stocării tuturor informaţiilor într-o arhivă imensă, care este uşor de accesat.

Ce impact are internetul asupra creştinului?

Şi aici putem vorbi despre o împărţire în două tabere. Din prima tabără fac parte în primul rând cei care consideră că lumea virtuală a internetului îi scuteşte cumva de păcat - care se limitează la lucrurile reale - şi îşi permit să privească sau să se implice în activităţi imorale în acest spaţiu. Tot aici îi putem include şi pe cei care au biserici create doar pe internet, la care sunt înscrişi ca membri, urmărind slujbele religioase direct pe internet, acasă, într-un fotoliu confortabil. Alţii şi-au creat pagini web pe care poţi să te spovedeşti, mărturisidu-ţi păcatele şi primind absolvirea.

Din cealaltă tabără fac parte ultilizatorii creştini ai internetului, cei care îl folosesc în mod util, simplificându-şi treburile cotidiene sau chiar exercitându-şi profesia. În ultima perioadă au apărut o mulţime de site-uri, bloguri creştine, care încearcă să răspândească mesajul evangheliei într-o lume a virtualităţii.

Eu cred că astăzi internetul are un impact tot mai mare în lumea creştină, dovadă fiind creşterea numărului de utilizatori pe internet şi implicit a celor care vizitează site-uri creştine.

Sunt dependent de internet?

Când am lasnsat prietenilor mei întrebarea dacă internetul îi stăpâneşte, sau dacă a devenit un mic dumnezeu pentru viaţa lor, în unanimitate au răspuns “nu”, susţinând că pot renunţa oricând la utilizarea lui. În realitate studiile de specialitate ne spun că pe zi ce trece tot mai mulţi oameni devin dependenţi de internet şi de telefonul mobil.

Mulţi tineri au ajuns să petreacă peste opt ore pe zi în faţa calculatorului, renunţând la a mai mânca sau a ieşi în oraş la o plimbare cu prietenii. De aici se nasc multe neînţelegeri şi certuri, care uneori degenerează în rupturi de familie. Un alt studiu ne arată că numarul celor care se căsătoresc la o vârstă mai înaintată este în creştere, pentru că ei găsesc împlinirea nevoilor lor în lumea virtuală.

Şi totuşi, etica…?

Pentru mulţi azi etica este doar un concept abstract, care nu are nici o aplicabilitate în lumea lor virtuală. Cred că etica sau moralitatea se vede încă de la conversaţiile noastre de pe mirc sau yahoo messenger până şi în site-urile pe care le vizitam.

Un tânăr creştin care se ocupă cu service-ul computerelor, mărturisea că în meseria lui, din păcate, a găsit foarte puţine calculatoare curate. La televizor sunt anumite restricţii în vizionarea programelor (pătrat roşu) şi sunt difuzate doar la ore târzii, pe când internetul îţi oferă totul live fără restricţii de oră sau mai ştiu eu ce.

Multe păcate au început de la o privire întâmplătoare sau intenţionată pe un site porno. De la privire lucrurile ajung la minte, la fapte, iar apoi remuşcări…

La întrebrea “Cine are doar programe şi muzică licenţiate?”, adresată la o conferinţă de tinert, nu s-a ridicat nici o mână. Pe tot globul se piratează, dar asta nu este este o scuză.

La noi, în mediul creştin, muzica şi predicile pe CD cirulă cu o rapiditate uluitoare, unele chiar înainte de a fi lansate oficial.

Sunt computerul şi internetul invenţii bune, rele sau neutre?

Chiar şi în zilele noastre încă există oameni care habar nu au de unde se porneşte un computer, dar totuşi duc o viaţă absolut normală în lumea lor. Sunt şi oameni pentru care locul de muncă este computerul, deci n-ar putea trăi fără el. Oricum, la nivelul întregii societăţi, computerele joacă un rol crucial în mersul lucrurilor. Dacă toate computerele dintr-o ţară ar înceta să funcţioneze vreme îndelungată, asta ar produce consecinţe dezastroase, afectând serios economia acelei ţări.

Ca majoritatea invenţiilor omului, computerul şi internetul aduc beneficii imense, dar o dată cu ele vin şi unele riscuri. Internetul ne face mai tari, dar şi mai vulnerabili. Unii folosesc internetul ca să crească, să devină mai buni. Alţii, folosindu-l devin mai răi.

Întrebarea generală devine una personală: pentru mine internetul este o binecuvântare sau un blestem?

Comunitatea din sac

Rosana Verlan |11 august 2007

Sănătate şi numai bine! Sunt un sac dinamic care înglobează o comunitate voioasă şi aplatizată, cu preocupări diverse şi circulare. În interiorul meu prosperă complexa viaţă postmodernă, cu habotnicia şi ipocriziile ei, cu progresul şi automatizările de rigoare, care cultivă prin excelenţă relativismul etic, iubirea sinelui, anarhia sufletească, egoul periat şi „piară lumea, numai mie să îmi meargă bine!”

Ascund o lume închisă, cu mult potenţial, nenumărate resurse, dar care nu dispune de modalităţile de exploatare. Ţin cu ardoare de comunitatea mea şi doresc să mă imprim în celulele lor până în punctul în care devin insesizabil, o nonexistenţă. Totuşi, scopurile mele sunt atinse chiar şi atunci când sunt conştienţi de ceea ce însemn eu, dar mă ignoră în comoditatea lor. Sunt fericit mai ales când mă târăsc în batjocură, ca o pe existenţă inventată de naivi, atunci ştiu cu siguranţă că sunt ai mei.

Prin lentilele mele percepi o lume suculentă, plină de trăire şi sentiment, fatasmagorii ce durează secunde şi risipesc ani. O lume exuberantă şi bombastică, dar goală de conţinut.

Am devalorizat cu succes principiile şi aceasta a condus treptat la confuzie şi erori de judecată, chiar în problemele simple, dar esenţiale. Totuşi, comunitatea din sac închite toate acestea. Oamenii sunt binedispuşi, porcul din coteţ se îngraşă, pisica toarce somnolentă în poalele unui copil mulţumit. Am reuşit cu succes să le intoxic mintea cu problemele de zi cu zi, cu griji şi banalităţi, modalităţile perfecte pentru a-i devia de la lucrurile cu adevărat importante. Lumea devine autosuficientă, se autolimitează şi se autodetermină. Fapt convenabil, ce îi menţine pe linia de plutire, dar destul adânc încât să nu perceapă barca de salvare din vecinătatea lor.

Am ajuns peticit cu utopii, iar la gura mea, oamenii stau turtiţi lângă reclamele iluzorii la cosmetice care promit eterna candoare, copii frumoşi şi un acoperiş fără găurele.

Dacă te străduieşti să pătrunzi mai adânc vei descoperi reminiscenţele unui trecut glorios. Acolo, în întunecimea haotică, se zbat diverse personaje mai mult sau mai puţin ridicole, ilustre prezenţe fantomatice, iar paloarea feţelor dovedeşte că soarele nu a mai trecut de ceva vreme pe strada lor. Li se mai spune şi iluminati. Bocancii lor sunt destul de uzaţi, dar după toată umblarea lor nu au ajuns să aibă în buzunar doar un chibrit de plastic, cu care niciodată nu ajungi prea departe.

Oamenii din sac mai râvnesc câteodată la spaţii vaste, inundate de lumina profunzimii, dar existenţa lor a conturat liane de dogmatici reci şi raţiuni moarte, iar în grandoarea încercărilor, tot ce au reuşit e să sădească neîncrederea, suspiciunea şi un simţ al valorii alterat.

Totuşi, piară lumea, eu o duc bine!

Eu, nemulţumitul sacului, trăiesc într-o familie mare şi fericită, bombardată mereu de vise irealizabile şi împinsă să îşi dorească întotdeauna mai mult decât poate avea. Prin mintea noastră fug gânduri mari, decizii care se târăsc prin unghere întunecate, idei esenţiale şi gunoaie, glorie şi devastare, lumină şi umbră. Psihologii au afirmat mereu că dispunem fără cost de cea mai puternică armă din univers, mintea, dar cum manualul cu instrucţiuni s-a pierdut, nu prea mai ştim s-o folosim. Mentalitatea noastră de consumatori ne învaţă că totul e accesibil, că totul e desirabil şi că trebuie să obţinem totul. Teoria totului se învârte printre noi şi ne consumă în fiecare zi, bucată cu bucată până ajungem să vegetăm în autocompătimire.

Însumăm o colecţie diversă de chipuri fără nume, un sistem complex şi perfectibil pe care nu îl cunoaştem şi de multe ori suntem prea ignoranţi să-l conştientizăm. Sinapsele noastre obosite surprind doar o părticică infimă din labirintul minţii şi gândirii, univers pe care probabil nu îl vom înţelege suficient în această dimensiune.

Suntem ademeniţi de clişee, ne asigură că totul merge bine, interesele noastre primează şi sunt protejate, dar receptorii noştri detectează micro-izuri de putrefacţie în sistemul nostru ideal. Strigătele noastre viscerale se interferează cu melodia din surdina sacului, „Just live it today, now is your moment, live it like you just don’t care”, iar diafragma inspiră un aer infectat de superficialitate. Totuşi nu punem prea mult la suflet, deoarece „oficial ne merge bine”, ne place beat-ul, iar pentru momentele neoficiale avem specialişti şi terapeuţi.

În lumea noastră mecanizată, ne-am obişnuit să gândim ca locomotivele. Când ceva nu merge bine, există neaparat un defect şi, implicit, o soluţie. Sistemul problemă-soluţie prosperă întrucât şi consilierii trebuie să îşi câştige pâinea, iar nouă ne este convenabil să aruncăm asupra lor frustrări de toate provenienţele, fără să primim o cratiţă în cap sau cuvinte grele. Lumea noastră suspendată în fericire perpetuă creşte şi se dezvoltă mereu, motive de încântare şi mulţumire, iar rata sinuciderilor atinge valori impresionante mai ales printre tineri, dintre care majoritatea de sex masculin.

Realitatea noastră este relativă, la fel şi morala. Suntem liber-cugetători, ne arbitrăm greşelile prin prisma intereselor, şi zilele decurg sub imperiul sentimentelor. Ne place viaţa, ne place să trăim şi nu ne putem imagina nimic mai bun decât viaţa din sac. Da, e adevarat că mai sunt şi probleme, dar viaţa merge înainte, pe la urechile noastre fâlfâie sloganuri egocentrice şi apreciem din tot sulfetul expresia „Live and let live!”

Viaţa comunităţii vesele din sac decurge în perimetrii obişnuiţi.

Totuşi, într-o strălucită după-amiază, evenimentul după care toţi tânjeau în adâncul fiinţei se petrece, momentul după care strigă sângele. Glasul veşniciei triumfă şi o mână fermă, dar plină de iubire răsuceşte funiile care ţin sacul legat. Se aude un foşnet agasant şi deodată lumea închisă devine lumină. Un plânset uşor răzbate şi apoi.... tacere, o tăcere care precede o lume nouă.

Oamenii sunt mereu în căutare de ceva mai important decât ei înşişi, chiar şi atunci când afirmă că sunt în căutarea propriei identităţi. De cele mai multe ori, vieţile noastre sunt lacunare pentru că nu privim mai departe de sacul în care ne aflăm.

Demolarea limbajului

Teofil Stanciu |11 august 2007

E (încă) la modă deconstrucţia limbajului. Se practică în presă, în literatură, în vorbirea curentă. Chestiunea are cauze şi implicaţii logice, teologice, filosofice etc. Dar nu mă interesează aici teoretizările şi bibliografia fenomenului. Şi asta dintr-o pricină foarte banală: am un fix care mi s-a înţepenit ca un cui în minte. La o nuntă l-am auzit pe mire urlând sau chiuind – n-am reuşit să fac distincţia terminologică pentru sunetul auzit.

Ritmul vieţii...

Rodica

de Daniel Bulzan | 7 august 2007

Rodica pare o dură. Adesea aruncă în jur priviri severe. E o voluntară. Rapidă în mişcări şi eficientă în acţiuni, parcă a fost croită să devină judecătoare. De fapt acesta e visul ei, şi chiar studiază dreptul pentru asta. “Îmi place să fac dreptate”, mărturiseşte ea.

Dar aceasta este doar o faţă a Rodicăi. Cealaltă faţă aminteşte de blândeţea bunicilor ei din partea mamei, creştini după evanghelie stricţi, care i-au citit din Biblie şi au dus-o la biserică. Paradoxal, în ciuda stricteţii, au reuşit să îmblânzească prin graţia lor copila şi adolescenta rebelă ce nu voia să se facă de râs în faţa colegilor, şi au adus-o la cunoaşterea lui Dumnezeu.

Pentru acest Dumnezeu trăieşte Rodica şi din tot ce zice şi face, transpare că n-ar putea şi n-ar vrea să trăiască fără el.

Fiul strungarului

de Edi Orăşanu | 7 august 2007

Nu trebuie sa va spun prea multe, vedeti si singuri (si aici arat spre vecinul meu de scaun si colegul meu de tabara), e mare (e un “mic urias”cu ochii de copil), e volubil, e baimarean (indragostit de orasul natal: “cel mai frumos din tara, poate…”), dar indragostit si de Cristina. Cine e Cristina? Dar sa nu anticipam (aici va anunt dinainte ca nu voi aminti pana la final de Cristina, ma folosesc de un artificiu jurnalistic tocmai ca sa “va creez asteptarea”, suspansul, interesul fata de o noua poveste de dragoste).

El e fiul strungarului, meserie pe care o credeam pierduta (“stii, tatalui meu ii place sa citeasca, ii place sa se uite la televizor, intelegi tu, lucrurii obisnuite”), meserie “ancestrala”, da, nu va mirati, fiecare crestin e un strungar in felul sau. Si iata de ce, pai se ia o piesa grea, neslefuita si nefinisata (imi vine in minte cuvantul “bulumac” – e usor moldoveneste, dar exprima bine “plastic”) cum ar fi viata mea, caracterul meu, asteptarile mele si se incepe aschierea. La inceput scartie, paraie, doare, dar exista si ulei si smirna pentru rani si julituri).

Fiul strungarului, penticostali cu totii, locuieste intr-o camera cu peretii portocalii (“culoarea asta imi place”), cu carti (“in camera mea am in general cartii evanghelice”, “cum doar evanghelice?”, intreb eu speriat, “ei, in cealalta camera am de toate tipurile…”). Portocaliu. Aceasta culoare ne spune la toti ca el este o fire solara, radioasa, gata sa imbratiseze, sa daruieasca, sa creada.

(Cele 10 minute* au trecut si chiar daca nu au trecut nu mai pot scrie. Am scris tot “la foc automat”, dintr-o suflare, si am scris cat am putut sorbi din primul meu dialog “serios” cu el)

Ma opresc aici, va asigur ca sunt o multime de alte lucruri pe care mi le-a marturisit, dar discret fiind le tin doar pentru mine.

(Sunt emotionat, putin inrosit, aplauze…)

*timpul acordat scrisului

Bibliografie Vezi textele celelalte

(Daniel Chiriguţ prezentat participanţilor)

Suflet de supravieţuitor

de Rosana Verlan | 7 august 2007

Când am cunoscut-o, Claudia părea o persoană foarte deschisă, veselă şi optimistă, ceea ce a dovedit-o şi pe parcurs. Ochii ei expresivi şi firea ei comunicativă mi-a dezvăluit o persoană care ascunde multe valori sufleteşti şi o căldură molipsitoare.

La Facultatea de Filosofie din Cluj a ajuns printr-o întâmplare sau prin providenţă, şi după terminarea studiilor, nu a mai făcut mare lucru, mărturiseşte ea. În amalgamul de vorbe schimbate îmi dezvăluie că limbile străine şi scrisul în general servesc ca unelte de comunicare, mai mult decât o modalitate artistică. Deşi nu admite că scrisul ar fi marea ei pasiune, îşi notează ideile fugare într-un carneţel privat, la care au avut acces doar două persoane. Momentan în domeniul literar nu se imaginează în faţa foii deschise şi nu speră la o carieră a vorbelor scrise.

Sub zâmbetul cucernic se ascund şi câteva temeri plăpânde cum ar fi teama de întuneric şi insecte, agorafobia şi în doze limitate, claustrofobia. O mâncare cu care am cuceri-o: babanii cartofi prăjiţi, omniprezenţi şi binefăcători pentru digestie. Fire aventuroasă atât în domneiul culinar cât şi în viaţa de turist, Claudia mărturiseşte amuzată despre vacanţa pompoasă cu nopţi petrecute prin şură, alimente procurate de ici colo sau rătăcitul pe meleagurile mioritice, în inima pădurii.

Claudia, un suflet de supravieţuitor, te poate surprinde adeseori prin complexitatea gândurilor şi unghiurile inedite. Un colţ de lume surprins prin retina Claudiei va părea, în orice caz, mai bogat în semnificaţii.

Beniamin Hord

de Daniel Chiriguţ | 7 august 2007

Poate este un nume care nu vă spune aproape nimic. Pentru început şi eu îl consideram doar un nume ca oricare altul, până am descoperit că este colegul meu de camera timp de o săptămână.

Beni, cum îi spunem noi, la prima vedere este un băiat retras, îndraznesc să spun chiar timid, dar sociabil, care ascunde sub frunte o inteligenţă şi o blândeţe rar întâlnite. Este pentru prima dată la o tabără de jurnalism, de altfel ca şi mine. Stând de vorbă cu el am aflat că îi place foarte mult să citească şi are o pasiune deosebită pentru computere.

Pentru el tabăra de tineret organizată cu un an şi ceva în urmă, în localitatea Căsoaia, a însemnat foarte mult în relaţia lui cu Dumnezeu, reuşind să-şi decopere propriile calităţi şi defecte, tot odată cunoscându-şi mai bine prietenii.